Mad Max
 
http://engineeredd.tumblr.com/post/119274955633/mad-maxAm văzut toate Mad Max. Primul e o ciudățenie 70istă. Multe urmări motorizate destul de spectaculoase închegate de o poveste fără cap și fără coadă, corcind un pic chestii ca Deliverance și Dirty Harry cu frici și teme specifice vremii ca războiul nuclear inevitabil, criza petrolului, dizolvarea vieselor hipioate ale anilor ‘70 și culte de psihopați în stilul familiei Manson. Al doilea e fain. E omul fără nume al Eastwood/Leone dând peste scenariul din Seven Samurai într-un univers post-apocaliptic. Mi-a plăcut scara mică la care se desfășoară evenimentele, nihilismul întregii afaceri și de Lord Humongous, cât de economic e în dialog și momente explicite de exopozițiune și totuși cu câtă claritate reiese caracterul personajelor și ceea ce le motivează. Și scena aia când vine Max cu camionul spre orașul-rafinărie trecând printre blocada asediatorilor. Fain film de acțiune, care se ține foarte bine pe picioare și acum. Trei e … ok. Scena de luptă din Thunderdome e ok. Da-i mult mai cartoonish, mai exagerat într-un fel care îl tocește. Și parcă-s două filme într-unul. Fury Road fu fucking awsome. În sensul ăla de înfiorător și minunat în același timp. Decadent, abraziv, scârbos, imens, foarte fain montant și al naibii de metal. Se simte un pic patina lui Brendan McCarthy (co-scenarist, designer și storyboarder) nu doar prin designurile mult mai elaborate, cât și printr-o încercare de a căuta imagini. Nu știu dacă tot lui să-i atribui accentul mai pronunțat pe interioritatea lui Max și cele câteva replici aiurea. Nu-i chiar atât de elegant și sobru și economic în dialog ca al doilea, dar venind după Avengers, cantitatea de caracterizare care se comunică strict prin acțiunile personajelor și prin mici puneri în abis e impresionantă. Trăgând linie, două treburi mi se par fascinante: cât de multă cultură populară se trage direct din seria asta; Saw(of all things), Judge Dredd, Fist of the North Star și universul Fallout în mod direct, iar apoi tot felul de tropi și motive prin nenumărate filme/seriale/jocuri post-apocaliptice și nu numai. Apoi, întreaga franciză e într-un lung proces de autofagie. Sunt tot felul de motive recurente, actori care se întorc în roluri similare (dar personaje diferite), scene dispersate în timp care dialoghează unele cu altele încât se ajunge la o experiență aproape onirică unde timpul și spațiul urmează propria logică, una aproape muzicală, mai puțin interesantă de cauzalitate, ci mai mult de puncte și contra-puncte, de tonuri, de armonii. E ciudat.